"Nu are rost sa încercam sa-i descriem nici pe Unthahorsten nici locurile sale, deoarece, unu la mâna, trecusera multe milioane de ani de la Anno Domini 1942 si, doi la mâna, Unthahorsten nu se afla pe Pamânt. Facea ceva ce s-ar putea numi stat jos, într-un loc ce s-ar putea numi laborator. Se pregatea sa-si încerce masina timpului.
Conectând sursa de energie, Unthahorsten îsi dadu seama ca Cutia era goala. Uitase lucrul cel mai important. Aparatul avea nevoie de un subiect, de un solid tridimensional care sa reactioneze la conditiile altor timpuri. Altfel, la întoarcerea masinii, Unthahorsten n-ar fi putut spune ce perioada temporala fusese acesta. Un corp solid aflat în Cutie ar fi suportat însa entropia si bombardamentul razelor cosmice din alta epoca, iar Unthahorsten ar4 fi putut masura la înapoierea masinii, schimbarile calitative si cantitative intervenite. Dupa aceea, puteau intra în actiune calculatoarele, spunându-i imediat lui Unthahorsten daca Cutia fusese în A.D. 1 000 000, A.D. 1000 sau A.D. 1.
De fapt, lucrul acesta era important numai pentru Unthahorsten. Individul era destul de copilaros în mai multe privinte.
Nu avea vreme de pierdut. Cutia începuse sa straluceasca si sa tremure. Unthahorsten privi disperat în jur, alerga în primul glossatch si cauta într-o lada. Gasi acolo o gramada de lucrusoare ciudate. Mda. Jucariile baiatului sau, Snowen, pe care acesta le adusese de pe Pamânt dupa ce-si însusise tehnicile respective. Eh, oricum Snowen nu mai avea nevoie de ele. De acum era educat si trebuia sa lase deoparte copilariile. În plus, desi sotia lui Unthahorsten pastra jucariile din motive sentimentale, experimentul era cu mult mai important.
Unthahorsten parasi glossatchul si trânti maldarul de jucarii în Cutie, închizând capacul cu o clipa înainte de aprinderea semnalului de avertizare. Cutia disparu. Disparitia ei ustura ochii lui Unthahorsten.
Astepta.
Si astepta.
În cele din urma, renunta sa mai astepte si construi o alta a timpului. Nici Snowen, nici mama sa nu fusesera afectati de disparitia jucariilor asa încât Unthahorsten goli lada în Cutia celei de-a doua masini.
Conform calculelor sale cutia aceasta trebuia sa apara pe Pamânt, spre sfârsitul secolului nouasprezece, A.D. Daca într-adevar asa se întâmplase, masina ramasese acolo, deoarece nici ea nu mai reveni.
Dezgustat, Unthahorsten hotarî sa nu mai construiasca nici o alta masina a timpului. Însa , raul fusese deja facut. Existau doua masini, iar prima...
Scott Paradine o gasi când chiulea de la scoala. Trebuia sa dea un extemporal la geografie, iar Scott nu vedea nici un sens în memorarea unor denumiri - teorie destul de revolutionara pentru anul 1942. În plus, era o zi calduta de primavara, cu un vânticel racoros, care îmbina orice baiat sa se întinda pe iarba si sa priveasca norisorii pâna adormea. La geografie sa se duca prostii! Scott atipi.
Pe la amiaza, i se facu foame si picioarele lui grasute îl purtara pâna la pravalia cea mai apropiata. Acolo îsi investi putina agoniseala cu o grija saracacioasa si un dispret sublim fata de sucurile gastrice. Se duse în lunca râului, ca sa manânce.
Terminând brânza, ciocolata si bomboanele, si golind pâna la ultima picatura sticla de suc, Scott prinse mormoloci si-i examina cu un interes aproape stiintific. Nu apuca, totusi, sa observe prea multe. Ceva se rostogoli pe mal si cazu în mâlul de lânga apa asa încât, dupa ce privi atent în jur, se grabi sa cerceteze locul.
Era o Cutie. De fapt, era Cutia. Anexele ei reprezentau prea putin pentru Scott, desi se întreba de ce era atât de topita si arsa. Medita putin. Apasa si încerca cu briceagul, scotând vârful limbii prin coltul gurii... Hm-mm. Nu se zarea nimeni în preajma. De unde aparuse Cutia? Cineva o lasase aici si solul, mâncat de apa se surpase sub ea.
-Asta este o spirala, decise Scott în mod gresit. Aspectul era spiralat, dar nu era o spirala din cauza deformarii temporale pe care o implica. Daca obiectul ar fi fost un aeromodel, indiferent cât de complicat, ar fi avut prea putine de ascuns în fata lui Scott. Cutia aceasta ridica însa probleme. Ceva îi spunea lui Scott ca era cu mult mai complicata decât motorul cu arc pe care îl demontase cu atâta îndemânare cu o saptamâna în urma. Totusi, nici u baiat nu lasa o cutie nedeschisa, doar daca este îndepartat prin forta. Scott apasa mai tare. Unghiurile obiectului erau ciudate. Scurtcircuitate, probabil. De asta...uf! Briceagul alunecase. Scott îsi supse degetul si rosti câteva cuvinte pe care nu le pomenea fata de adulti.
Poate ca era o cutie muzicala.
Scott nu ar fi trebuit sa fie deceptionat. Aparatul i-ar fi dat batai de cap lui Einstein si l-ar fi înnebunit pe Steinmetz. Bineînteles, necazul venea din faptul ca cutia nu intrase complet în continuumul spatio-temporal unde exista Scott si deci, nu putea fi deschisa. Cel putin pâna atunci când Scott a folosit o piatra, ciocanind si deplasând non-spirala spiralata.
De fapt, a ciocanit-o în punctul de contact cu cea de-a patra dimensiune, eliberând torsiunea spatio-temporala pe care o mentinea. Se auzi un pocnet sec. Cutia tremura usor si ramase nemiscata, intrând acum în domeniul de existenta a lui Scott. Baiatul o deschise cu usurinta.
Primul lucru pe care l-a vazut a fost casca moale, din tesatura, dar a ignorat-o. Era o sapca oarecare. A ridicat dupa aceea un cub de cristal, transparent, mic de încapea în palma-mult prea mic pentru a contine labirintul de masinarii care se zareau înauntru. Într-o clipa, Scott a rezolvat problema. Cristalul era un fel de lupa ce marea foarte mult lucrurile aflate în cub. Se întrevedeau acolo niste chestii foarte ciudate. De exemplu, omuleti minusculi...
Omuletii se miscau. Aidoma figurinelor unui ceas, desi mult mai lin. Parca ar fi fost la teatru. Pe Scott îl interesa cum erau îmbracati, dar era pur si simplu fascinat de miscarile lor. Omuletii construiau o casa. Scott ar fi vrut sa ia foc casa. Pentru a vedea ce avea sa faca.
Pe cladirea neterminata aparura limbi de foc. Omuletii strânsera incendiul, folosind multe instrumente ciudate.
Lui Scott nu-i trebui mult timp ca sa înteleaga. Era totusi putin îngrijorat. Omuletii îi puteau îndeplini gândurile. Când îsi dadu seama de acest lucru, se sperie si arunca cubul.
Dupa ce se îndepartase câtiva metri, se gândi mai bine si se întoarse. Cubul de cristal stralucea în soare, pe jumatate afundat în apa. Era doar o jucarie. Scott pricepu, cu instinctul perfect al copilului. Nu-l ridica însa imediat. Mai întâi, reveni la cutie si examina restul obiectelor.
Gasi câteva de-a dreptul remarcabile. Amiaza trecu mult prea repede. În cele din urma, Scott puse jucariile înapoi în cutie si o cara acasa, gâfâind si icnind. Era rosu la fata când ajunsese la usa bucatariei. Ascunsese cutia în fundul unui dulap din camera lui, aflata la etajul casei. Cubul de cristal îl strecura în buzunarul pantalonilor, umflat deja cu o sfoara, o sârma bobinata, doua monede, un ghemotoc de staniol, un timbru si o bucata de mica. Emma, surioara de doi ani a lui Scott, aparu leganându-se pe coridor si si îi spuse buna.
-Buna, mototol, dadu Scott din cap, de la înaltimea celor sapte ani si câteva luni ale sale. O trata pe Emma cu superioritate, dar ea nu-si dadea seama de asta. Mica, durdulie, si cu ochii mari si rotunzi, cazu pe covor, privindu-si resemnata pantofii.
-Leaga, Scotty, te rog.
-Mototol, îi spuse Scott cu blândete, legându-i sireturile. Masa e gata?
Emma încuviinta din cap.
-Ia sa-ti vad mâinile.
Surprinzator, erau remarcabil de curate, desi probabil nu si antiseptice. Scott îsi privi gânditor palmele si, strâmbându-se, intra în baie, unde se spala atent. Mormolocii lasasera urme.
La parterul casei, în sufragerie, Dennis Paradine si sotia lui, Jane, îsi sorbeau cocteilurile dinaintea mesei. Dennis era un barbat mai degraba tânar, cu parul usor spicat, fata îngusta si gura mica; preda filozofia la universitate. Jane era micuta, slabuta, bruneta si foarte frumoasa.
-Pantofi noi, rosti ea sorbind din pahar. Îti plac?
-Sa bem pentru crima, murmura absent Paradine. Ce? Pantofi? Nu acum. Lasa-ma sa termin paharul. Am avut o zi grea.
-Examene?
-Îmhî. Tineri înflacarati aspirând spre barbatie. Sper sa moara cu totii. În chinuri groaznice. Insh'Alah!
-Vreau maslina, ceru Jane.
-Stiu, ofta resemnat Paradine. Au trecut ani de zile de când n-am mai gustat si eu una. Într-un Martini, vreau sa zic. Chiar daca-ti pun sase în pahar, tot nu esti multumita.
-O vreau pe a ta. Fratia de sânge... Simbolism. Asta-i motivul.
Paradine o privi amenintator si îsi încrucisa picioarele lungi.
-Vorbesti ca una din studentele mele.
-Ca frumusica de Betty Dawson, poate? îsi arata Jane ghearele. Poate îti mai vorbeste în stilul acela ofensiv?
-Mda. Copila e o problema, psihologic vorbind. Bine ca nu sunt taica-sau. Daca as fi fost... Paradine încuviinta semnificativ: constiinta sexului si prea multe filme. Cred ca are înca impresia ca poate promova anul, aratându-mi genunchii. Care sunt, de fapt cam ososi.
Jane îsi potrivi fusta cu o mândrie neascunsa. Paradine se ridica si turna alt Martini.
-Pur si simplu, nu vad ce rost are sa-i învat filozofia pe maimutoii aia. N-au vârsta potrivita. Obiceiurile lor, felul de-a gândi sunt deja formate. Sunt oribil de conservatori, desi nu recunosc asta. Singurele persoane care pot întelege filozofia sunt adultii maturi si copiii de vârsta Emmei si a lui Scotty.
-Oricum, nu-l înscrie pe Scotty la cursul tau, facu Jane. Înca nu este gata sa devina Doctor în Filozofie. Nu sunt de acord cu grabirea geniilor precoce, mai ales când e vorba de copiii mei.
-Scotty ar fi probabil mai bun decât Betty Dawson, mormai Paradine.
-„Muri batrân si obosit la vârsta de cinci ani", cita visatoare Jane. Vreau maslina.
-Ia-o. Apropo, îmi plac pantofii.
-Multumesc. Uite-o si pe Rosalie. Masa?
-Este gata, doamna Paradine, raspunse Rosalie. Sa-i chem pe domnisoara Emma si pe domnisorul Scotty.
-Îi chem eu. Paradine scoase capul pe usa si racni: Copii! La masa!
Pe scara tropaira picioruse. Scott aparu primul, spalat si pieptanat, dar cu un smoc rebel ridicat în vârful capului. Emma îl urma, coborând grijulie fiecare treapta. La jumatatea drumului, renunta sa mai coboare cu fata si se întoarse, terminând parcursul în patru labe, funduletul parând a se descurca de minune în aceasta misiune complicata. Paradine o urmari, fascinat de spectacol, pâna ce receptiona în plin izbitura fiului sau.
-Buna, tati! tipa Scott.
Paradine se reculese si-l privi cu demnitate.
-Buna. Ajuta-ma pâna la masa. Cred ca mi-am dislocat soldul.
Scott navalise deja în cealalta încapere, unde se sui pe pantofii Janei într-un acces de afectiune, bolborosi câteva scuze si fugi sa-si ocupe locul la masa. Urmarindu-l, Paradine încrunta o sprânceana. Degetul lui aratator se gasea în strânsoarea disperata a mânutei Emmei.
-Ma întreb ce-i cu dracusorul?
-Nimic bun, probabil, suspina Jane. Buna, scumpule. Ia sa-ti vad urechile.
-Sunt curate. Le-a lins Mickey.
-Mda, limba unui Airedale e mult mai curata decât urechile tale, hotarî Jane dupa o inspectie rapida. Totusi, atât timp cât poti auzi, murdaria este numai superficiala.
-Fisiala?
-Adica doar un pic. Jane îsi ridica fetita si o aseza pe un scaun înalt. Abia în ultima vreme, Emma dobândise demnitatea de a servi masa împreuna cu restul familiei si era, dupa cum remarcase Paradine, coplesita de mândrie. I se spusese ca numai copilasii varsa mâncare. Drept urmare ducea lingura la gura cu o încetineala atât de grijulie, încât lui Paradine îi dadeau lacrimile când o vedea.
-O banda rulanta ar fi ideala pentru Emma, remarca el tragându-i Janei scaunul. Portii mici de spanac, sosindu-i la gurita la intervale regulate.
Masa se desfasura normal, pâna când Paradine zari farfuria lui Scott.
-Hei! Esti bolnav? Te-ai îndopat prea mult la prânz?
Scott examina gânditor mâncare dinaintea lui.
-M-am saturat, taticule, raspunse el.
-De obicei, manânci cât poti si înca ceva pe deasupra, comenta Paradine. Stiu ca baietii aflati în crestere baga în ei, zilnic, tone de mâncare, dar tu esti sub norma în seara asta. Nu te simti bine?
-Ba da. Zau, nu mai mi-e foame.
-Nu mai vrei nimic?
-Nu. Am mâncat altfel.
-Ceva ce te-au învatat la scoala, întreba Jane. Scott clatina solemn din cap.
-Nu m-a învatat nimeni. Am descoperit singur. Folosesc scuipatul.
-Ia mai încearca, îi sugera Paradine. Foloseste cuvântul care se cuvine.
-Aaa...S-saliva. Da?
-Mda. Mai multe pepsine? Jane, în secretia salivara exista pepsine? Am uitat.
-În a mea exista otrava, constata Jane. Rosaline a lasat iarasi coji în piure.
Paradine era însa interesat.
-Vrei sa spui ca obtii tot ce ai nevoie din hrana - ca nu irosesti nimic, si manânci si mai putin?
-Asa cred, raspunse Scott dupa o clipa de gândire. Nu e numai scu...saliva. Masor, cumva, cât de mult sa iau în gura si ce alimente sa combin. Nu stiu... Asa fac eu.
-Hmm, pufni Paradine, hotarându-se sa verifice mai târziu. Este o idee destul de revolutionara.
Adeseori, pustii au idei ciudate, dar aceea putea sa contina ceva interesant. Îsi umezi buzele:
-Presupun ca, în cele din urma, oamenii vor mânca cu totul altfel, atât prin modul de-a consuma cât si prin tipul alimentelor. Vreau sa zic ca vor mânca alte alimente. Jane, fiul nostru da semne de genialitate.
-Da?
-A facut o constatare importanta pentru dieteticieni. Sigur ai ajuns la concluzia asta, Scotty?
-Bineînteles, raspunse baiatul, crezând si el în vorbele sale.
-De unde ti-a venit ideea?
-Ah...Aaa, se foi Scott. Nu stiu. Cred ca nu-i important.
Paradine era inexplicabil de dezamagit.
-Cu siguranta însa ca...
-S-s-scuipat! tipa Emma cuprinsa brusc de un acces de rea purtare, Scuipat!, încerca ea sa repete, reusind numai sa-si scuipe în poala.
Cu un aer resemnat, Jane o ridica de la masa si o schimba, în vreme ce Paradine îl privea pe Scott cu un interes usor derutat. Abia dupa cina, în salon, se mai petrecu ceva interesant.
-Ai de facut lectii pentru acasa?
-N-n-nu, rosi vinovat Scott.
Ca sa-si ascunda stânjeneala, scoase din buzunar o jucarie gasita în cutie si începu s-o deplieze. Rezultatul semana cu un abac presarat cu bilute. Paradine nu-l zari de la început, dar Emma îl vazu. Dori sa se joace cu ea.
-Nu, se rasti Scott. Stai cuminte, mototol. Se chinui cu bilele, scotând mici sunete de interes.
-Scotty, îl avertiza Paradine.
-Nu i-am facut nimic.
-M-a ciupit, boci Emma.
Paradine ridica ochii. Se încrunta si privi atent. Ce...
-Acela este un abac? Întreba el. Da-mi-l, te rog.
Fara tragere de inima, Scott aduse jucaria tatalui sau. Paradine clipi de mai multe ori. Depliat, „abacul" avea vreo suta de centimetri patrati si era compus din sârme subtiri, rigide care se intersectau din loc în loc. Pe sârmulite se gaseau bile colorate. Acestea se puteau deplasa înainte si înapoi, precum si de pe o sârma pe alta, chiar si prin punctele de intersectie. Dar... o bila nu poate traversa intersectia a doua sârme...
Deci, se parea ca nu erau fixate pe sârma. Paradine privi mai de aproape. Fiecare biluta avea un canal ce o înconjura dupa un diametru, asa încât putea sa translateze si, simultan, sa se rostogoleasca pe sârma. Paradine încerca sa scoata o biluta. Parea mentinuta magnetic. Otel? Semana mai degraba cu plasticul.
Rama însasi... Paradine nu era magnetician. Totusi, unghiurile facute de sârme erau cam ciudate prin lipsa lor de logica euclidiana. Alcatuiau un labirint. Poate ca asta era jucaria... un labirint.
-De unde ai asta?
-Mi-a dat-o unchiul Harry, raspunse Scott cu o inspiratie de moment. Duminica trecuta, când a venit.
Unchiul Harry era plecat din oras, lucru cunoscut de Scott. La vârsta de sapte ani, un baiat îsi da seama iute ca adultii au remuscarile lor si se intereseaza de la cine provin cadourile. În plus, unchiul Harry avea sa lipseasca vreo doua saptamâni, o perioada de timp inimaginabila pentru Scott, iar faptul ca, în cele din urma, minciuna sa avea sa fie descoperita, însemna pentru el mai putin decât avantajul de a pastra jucaria.
Paradine constata ca pe masura ce încerca sa manipuleze jucaria, era tot mai derutat. Unghiurile erau oarecum lipsite de logica. Era un joc ciudat. Bila aceasta rosie, daca aluneca pe sârma asta pâna la nodul acela, trebuia sa ajunga acolo... dar nu ajungea. Un labirint, straniu însa, fara îndoiala instructiv. Paradine simti ca n-o sa mai aiba rabdare cu obiectul.
Totusi Scott avea, retragându-se într-un colt si miscând bilele, acompaniindu-se cu mormaieli si exclamatii. Bilele întepau atunci când Scott le alegea pe cele gresite, sau încerca sa le deplaseze în directii care nu erau corecte. În cele din urma; exclama fericit:
-Gata, tati!
-He? Ce? Ia sa vad.
Pentru Paradine, obiectul arata exact la fel, dar Scott îi ridica radiind multumit.
-Am facut-o sa dispara.
-Ce anume?
-Bila albastra. Nu mai este.
Paradine nu putea crede asa ceva si pufni. Scott se chinui iarasi cu jucaria. Experimentata. De data aceasta, nu mai receptiona întepaturi, nici macar usoare. Abacul îi aratase metoda corecta. Acum trebuia sa faca totul singur. Unghiurile ciudate ale sârmelor pareau mai putin derutante.
Era o jucarie foarte instructiva...
Functiona, se gândi Scott, ca si cubul de cristal. Amintindu-si de cub îl scoase din buzunar si dadu abacul Emmei care era coplesita de fericire. Se apuca imediat de treaba, deplasând bilele fara sa mai protesteze acum în fata întepaturilor - care, într-adevar, erau foarte slabe - si, fiind atenta, reusi sa faca o bila sa dispara aproape la fel de repede ca si Scott. Bila albastra reaparu - dar Scott nu observa. Se retrasese într-un colt, dupa canapea, si se distra cu cubul.
Înauntrul obiectului se aflau omuleti, manechine mititele, marite de proprietatile amplificatoare ale cristalului iar acestia se miscau. Construiau o casa. Cladirea lua foc, cu niste flacari foarte realiste, iar omuletii se oprira.
-Stingeti focul! Pufni Scott.
Nu se întâmpla însa nimic. Unde era tulumba aceea ciudata cu brate rotative care aparuse mai înainte? Uite-o. Aparu si se opri. Scott o grabi.
Asta era amuzant. Semana cu regina unei piese, numai ca era mult mai reala. Omuletii faceau ceea ce le spunea Scott în mintea sa. Daca gresea, ei se opreau pâna când el gasea rezolvarea corecta. Îi puneau chiar si unele probleme...
Cubul era si el o jucarie foarte instructiva. Îl învata pe Scott, cu o iuteala alarmanta - si-l învata în mod placut. Nu-i dadea însa nici o informatie noua. Baiatul nu era înca pregatit. Mai târziu...mai târziu...
Emma se plictisi de abac si porni în cautarea lui Scott. Nu-l gasi în camera lui dar, ajunse acolo, deveni interesata de continutul dulapului. Descoperi cutia. Continea o comoara - o papusa remarcata deja de Scott, însa abandonata cu dispret. Chicotind Emma coborî papusa în salon, se aseza în mijlocul podelei si începu sa o desfaca.
-Iubito! Ce-i asta?
-Ursuletul!
Evident, nu era ursuletul, orb si fara urechi, dar placut în rotunjimile sale moi. Pentru Emma, însa, toate papusile erau „ursuletul".
Jane Paradine ezita.
-O ai de la fetita cealalta?
-Nu. Al meu.
Scott iesi din coltul lui, ascunzând cubul în buzunar.
-Aaa...Este de la unchiul Harry.
-Unchiul Harry ti-a dat-o, Emma?
-Mi-a dat-o mie pentru Emma, se grabi Scott, adaugând alta piatra la temelia minciunii sale. Duminica trecuta, completa el.
-O s-o rupi, scumpo.
Emma arata papusa mamei sale.
-Desface. Vezi?
-Da? Este...uh! Jane îsi trase rasuflarea. Paradine o privi.
-Ce s-a întâmplat?
Ea îi aduse papusa, ezita, apoi intra în sufragerie, aruncându-i o privire semnificativa. Paradine o urma, închizând usa. Jane aseza papusa pe masa.
-Nu-i prea draguta, asa-i Denny?
-Hmm.
La prima vedere era destul de neplacuta. Locul unui manechin anatomic era mai degraba într-un liceu sanitar, decât printre jucariile unor copii.
Jucaria se desfacea în sectiuni: piele, muschi, organe miniaturale, dar perfecte din câte îsi dadea seama Paradine. Deveni interesat.
-Nu stiu. Pentru un copil, asemenea lucruri n-au acelasi înteles.
-Uita-te la ficat. Este ficat, nu?
-Sigur. Auzi, eu... ce ciudat!
-Ce anume?
-Nu-i chiar atât de perfect din punct de vedere anatomic. Paradine îsi trase un scaun si urma: Traiectul digestiv este prea scurt. Nu are intestinul gros si nici apendicele.
-Putem s-o dam Emmei?
-Mi-ar place si mie una. De unde Dumnezeu o are Harry? Nu, nu-i poate strica. Adultii sunt conditionati sa reactioneze cu neplacere înaintea organelor interne. Copiii, nu. Ei cred ca în interior sunt ca un cartof. Emma poate capata notiuni corecte de fiziologie de la papusa asta.
-Dar aceia ce sunt? Nervi?
-Nu, acestia sunt nervii. Arterele aici; venele... astea. Ciudata aorta... Paradine privi surprins. Asta care este termenul latinesc pentru retea? Oricum aa? Rita? Rata?
-Ral, sugera Jane la întâmplare.
-Asta este o respiratie, o corecta nemilos Paradine. Nu-mi pot da seama ce poate fi reteaua asta luminoasa. Acopera întregul corp, ca si nervii.
-Sânge.
-Nu. Nu-i circulatorul, nu-i neural... curios! Pare sa fie în legatura cu plamânii.
Devenira preocupati, studiind papusa cea stranie. Era realizata cu o deosebita perfectiune a detaliilor, iar lucrul acesta era ciudat, considerând abaterile fiziologice descoperite.
-Stai sa-l aduc pe Gould, spuse Paradine si începu sa compare papusa cu plansele anatomice. Nu gasi nimic nou, dar mirarea îi spori si mai mult.
Oricum, era mai distractiv decât un labirint.
Între timp, în camera alaturata, Emma deplasa înainte si înapoi bilele abacului. Acum, miscarile nu mai erau atât de stranii. Chiar când bilele dispareau. Aproape ca putea urmari directia cea noua... aproape...
Scott ofta, privind în cubul de cristal si comandând mintal, cu multe începuturi gresite, constructia unei cladiri ceva mai complicate decât cea distrusa de foc. Si el învata...fiind conditionat...
Din punct de vedere antropomorf, greseala lui Paradine fusese ca nu scapase imediat de jucarii. Nu-si daduse seama de semnificatia lor si, atunci când întelese, circumstantele progresasera binisor. Unchiul Harry nu revenise în oras, asa încât Paradine nu putea lua legatura cu el. În plus se apropiau examenele de sfârsit de semestru, ceea ce însemna eforturi mentale deosebite si epuizare totala în timpul noptii; iar de o saptamâna, Jane era usor racita. Emma si Scott domneau liberi asupra jucariilor.
-Taticule, întreba Scott într-o seara, ce este o plasta?
-Plasma?
Scott ezita.
-Nu... nu cred. Nu este corect plasta?
-Pare a fi termenul scotian pentru plasa. Asa merge?
-Nu vad cum, mormai Scott si se îndeparta, pufnind, sa se joace cu abacul. Îl mânuia acum cu destula abilitate. Dar, cu instinctul copiilor de a evita întreruperile, atât el cât si Emma se jucau de obicei pititi pe undeva. Nu întotdeauna, desigur - însa experientele mai complicate nu se desfasurau niciodata sub ochii unui adult.
Scott învata repede. Ceea ce vedea acu în cubul de cristal avea putine legaturi cu problemele simple de la început. Erau fascinant de tehnice. Daca Scott si-ar fi dat seama ca educatia lui era dirijata si supravegheata - desi numai mecanic - probabil ca si-ar fi pierdut interesul. Pe când asa, initiativele sale nu erau niciodata respinse.
Abacul, cubul, papusa...si alte jucarii pe care copiii le gasisera în cutie...
Nici Paradine, nici Jane nu banuiau ce efect avea continutul masinii timpului asupra copiilor. Cum ar fi putut? Copiii dramatizeaza instinctiv, în scopul auto-apararii. Ei nu sunt înca adaptati exigentelor - partial inexplicabile pentru ei - unei societati mature. Mai mult, viata lor este complicata de variabile umane. Cineva le spune ca au voie sa se joace în gradina, dar fara sa rupa flori sau pomisori. Altcineva le interzice cu desavârsire jucatul în gradina. Regulile nu sunt batute în cuie; ele variaza si copii depind, neajutorati, de capriciile celor care îi nasc, îi hranesc si îi îmbraca . Si îi tiranizeaza. Puiul nu înfrunta aceasta tiranie, deoarece face parte integrala din natura sa. Totusi, el are o personalitate si îsi mentine integritatea printr-o lupta subtila, desi pasiva.
El se schimba sub ochii adultului. Atunci când îsi aminteste se straduieste sa placa si sa atraga atentia asupra lui, aidoma unui actor pe scena. Asemenea încercari nu sunt straine adultilor. Acestia exagereaza însa mai putin - fata de alti adulti.
Este greu de admis ca subtilitatea lipseste copiilor. Ei se deosebesc de maturi prin faptul ca gândesc în mod diferit. Putem distruge, cu mai multa sau mai putina usurinta, pretentiile lor - dar aceeasi situatie este valabila si pentru ei. Nemilos, un copil poate farma pretentiile unui adult. Iconoclasmul este prerogativul lor.
De pilda, scliviseala. Zorzoanele relatiilor sociale, exagerate pâna aproape de absurd. Un gigolo...
-Ce „savoir faire"! Ce curtoazie rafinata! Vaduvele si prostutele blonde sunt adeseori impresionate. Barbatii fac comentarii mai putin placute. Copilul însa merge direct la radacina.
-Ce prostie!
Cum sa priceapa o fiinta umana nedezvoltata sistemul complicat al relatiilor sociale? Nu poate. Pentru ea, exagerarea politetii naturale este o prostie. Structura functionala a rutinelor vietii este baroca. Copilul este un animal mic si egocentric, care nu se poate imagina în postura altuia - cu siguranta nu în postura unui adult. Fiind o unitate autonoma, aproape perfecta din punct de vedere natural, cu toate necesitatile suplinite de altii, copilul este asemanator unei creaturi unicelulare, plutind într-u fluid vital, caruia i se aduce hrana, si de la care se îndeparteaza materiile evacuate...
Din punct de vedere al logicii, un copil este aproape teribil de perfect. Un prunc ar putea fi chiar mai perfect, dar este atât de strain unui adult încât nu i se poate aplica decât standarde de comparatie superficiale. Procese de gândire ale unui bebelus sunt de-a dreptul inimaginabile. Cu toate acestea, pruncii gândesc, chiar si înainte de nastere. În pântecele matern, ei se misca si dorm, nu numai în mod instinctiv. Noi suntem conditionati sa reactionam destul de neobisnuit la ideea ca un embrion uman poate gândi. Suntem surprinsi, eventual râdem ca sa ne mascam socul. Nimic omenesc nu ne poate fi strain.
Un prunc însa nu este ceva omenesc. Un embrion... si mai putin.
Din aceasta cauza, pesemne Emma învata de la jucarii mai multe lucruri decât Scott. Desigur, baiatul îsi putea comunica gândurile în mod explicit; Emma nu putea, decât în fragmente criptice. De pilda, chestiunea mâzgalelilor...
Dati hârtie si creion unui copil si va desena ceva, care pentru el înseamna cu totul altceva decât pentru un adult. Mâzgalelile absurde seamana prea putin cu o masina, totusi pentru copil ele sunt o masina. Poate chiar tridimensionala. Copii gândesc si vad altfel lucrurile.
Toate acestea îi treceau prin minte lui Paradine, într-o seara, când, ziarul deschis în fata, îi privea pe Emma si Scott comunicând. Scott o întreba ceva pe surioara lui. Uneori, facea acest lucru vorbind normal. Adeseori însa recurgea la bolboroseli si semne. Emma încerca sa raspunda, dar handicapul era prea mare.
În cele din urma, Scott recurse la hârtie si creion. Emma fu încântata. Apasând cu vârful limbii în obraz, scrise ceva chinuindu-se, Scott lua hârtia, o examina si se strâmba.
-Nu-i bine, Emma, remarca el.
Emma încuviinta furioasa in cap. Apuca din nou creionul si mai mâzgali ceva. Scott medita putin, apoi zâmbi sovaitor si se ridica. Disparu pe coridor. Emma reveni la abac.
Paradine se ridica de pe scaun si privi hârtia, cu ideea nebuna ca Emma învatase, cine stie cum, sa scrie. Nu era asa. Foaia era acoperita de mâzgaleli lipsite de sens, familiare oricarui parinte. Paradine îsi musca usor buza.
Putea fi un grafic reprezentând variatiile mintale ale unui gândac melancolic, dar probabil ca nu era. Totusi, fara îndoiala, pentru Emma mâzgalelile însemnau ceva. Poate era chiar portretul „ursuletului".
Scott se întoarse privind multumit. Întâlni cautatura Emmei si încuviinta. Paradine se simti împuns de curiozitate.
-Secrete?
-Nu. Emma... aaa... m-a rugat sa fac ceva pentru ea.
-Aha.
Amintindu-si de pruncii care bolborosisera în limbi necunoscute, uluind lingvistii, Paradine îsi propuse sa ia hârtia dupa ce copii aveau sa termine cu ea. A doua zi, la universitate, arata foaia lui Elkins. Individul avea o experienta bogata în domeniile obscure ale lingvisticii, dar chicoti la ideea transpunerii mâzgalelilor Emmei în cuvinte.
-Uite o traducere libera, Dennis: Citez: Nu stiu nici eu ce înseamna asta, dar o sa-l pacalim al naibii pe taticu'. Încheiat citatul.
Cei doi barbati izbucnira în râs si plecara sa-si tina cursurile. Mai târziu, Paradine avea sa-si reaminteasca episodul mai ales dupa întâlnirea cu Holloway. Dar pâna atunci aveau sa mai treaca niste luni de zile, iar lucrurile avansara si mai mult spre deznodamânt.
Poate ca Paradine si Jane dovedisera un interes prea mare fata de jucarii. Emma si Scott începura sa le ascunda, jucându-se cu ele numai atunci când erau singuri. Nu o mai faceau cu nepasare, ci cu o anumita prudenta. Cu toate acestea, Jane era nelinistita.
Într-o seara, îi vorbi lui Paradine despre ceea ce simtea.
-Stii papusa pe care i-a daruit-o Harry, Emmei?
-Da.
-Astazi a fost în oras si am încercat sa aflu de unde provine. Nici o indicatie.
-Poate ca Harry a cumparat-o din New York.
Jane nu era convinsa.
-I-am întrebat si în legatura cu celelalte lucruri. Mi-au aratat toate jucariile - si Johnson's este un magazin mare, stii doar. Ne exista nimic asemanator abacului Emmei.
-Hm... Paradine nu era prea interesat. În seara aceea aveau bilete la un spectacol si se facuse târziu. Asa încât subiectul a fost abandonat.
Reveni în actualitate atunci când o vecina îi telefona Janei.
-Scotty n-a fost niciodata asa, Denny. Doamna Burns a spus ca l-a speriat rau de tot pe Francis al ei.
-Francis? Derbedeul ala mic si gras, nu-i asa? Semana cu taica-sau. Odata, pe când eram în anul II de liceu, i-am spart nasul lui Burns.
-Termina cu laudaroseniile si asculta-ma, facu Jane amestecând un cocteil. Scott i-a aratat lui Francis ceva care l-a speriat pe pusti. N-ar fi mai bine sa vezi...
-Asa se pare. Paradine ciuli urechea. Zgomotele din camera alaturata îi spusera unde se afla fiul sau: Scotty!
-Bang! exclama Scott si aparu zâmbind. I-am omorât pe toti piratii spatiali! Ai treaba cu mine, tati?
-Da. Daca poti sa-i lasi pe pirati neîngropati câteva minute. Ce i-ai facut lui Francis Burns?
Ochii albastri ai lui Scott exprimau o candoare uriasa.
-Cum?
-Mai încearca. Sunt convins ca-ti poti aminti.
-Aaa. Ah, aia... Nu i-am facut nimic. Pe cuvânt. L-am lasat sa se uite la televizorul meu si l-a... l-a speriat.
-Televizorul?
Scott arata cubul de cristal.
-Nu e chiar televizor. Vezi?
Paradine privi jucaria, surprins de sistemul de amplificare al imaginilor. Cu toate acestea nu vedea decât un labirint de linii colorate, lipsite de sens.
-Unchiul Harry...
Paradine întinse mâna spre telefon. Scott înghiti un nod.
-Unchiul... unchiul Harry s-a întors în oras?
-Da.
-Bine, eu ma duc sa fac baie.
Scott se îndrepta spre usa. Paradine întâlni privirea Janei si încuviinta semnificativ.
Harry era acasa si nega orice amestec în legatura cu jucariile acela ciudate. Destul de suparat, Paradine îi ceru lui Scott sa i le aduca pe toate. În cele din urma, jucariile au fost asezate în sir pe masa: cubul, abacul, papusa, casca - sapca si alte câteva obiecte misterioase. Scot a fost interogat. Un timp, minti cu încapatânare, dar în cele din urma, ceda si marturisi sughitând.
-Adu cutia în care au fost lucrurile astea, ordona Paradine, si apoi te duci la culcare.
-O sa... Hâc!... ma pedepsesti, taticule?
-Da, pentru minciuni. Cunosti regula. Doua saptamâni, nici un film nici bani pentru prajituri.
Scott înghiti un nod.
-O sa-mi iei jucariile?
-Nu stiu înca.
-Bine... 'pte buna, tati, 'pte buna, mami.
Dupa ce baietelul disparu pe scari, Paradine se aseza pe un scaun si studie atent cutia. Întinse gânditor mecanismele de deschidere topite. Jane îl privea.
-Ce este, Denny?
-Nu stiu. Cine sa fi lasat o cutie cu jucarii lânga râu?
-S-ar putea sa fi cazut dintr-o masina.
-Nu în locul acela. Dincolo de calea ferata, drumul nu trece pe lânga râu. Este un teren viran... nimic altceva. Paradine îsi aprinse o tigara: bem ceva, iubito?
-Pregatesc eu.
Jane se apuca de treaba, dar privirea îi era tot îngrijorata. Îi aduse un pahar lui Paradine si ramase înapoia lui, ciufulindu-i parul cu degetele.
-Ceva în neregula?
-Nu, absolut nimic. Doar... de unde au aparut jucariile acestea?
-La Johnson's nu le cunostea nimeni, iar ei îsi comanda marfa de la New York.
-Am verificat si eu, recunoscu Paradine. Papusa aia, o arata el, ma pune pe gânduri. Este adevarat, apar fel de fel de lucruri, dar as vrea sa stiu cine le-a facut pe asta?
-Un psiholog? Abacul... cu astfel de obiecte nu se fac teste de laborator?
-Ai dreptate, pocni din degete Paradine. Si fii atenta! Saptamâna viitoare, la universitate, trebuie sa tina o conferinta un tip pe nume Holloway, psiholog de copii. Are reputatie, este un nume celebru. Poate stie ceva despre chestiile astea.
-Holloway? Nu...
-Rex holloway. E... Hm - m - m! Sta pe aici, pe aproape. Crezi ca el a construit jucariile astea?
Jane examina abacul. Se strâmba si ridica din umeri.
-Daca el le-a facut, atunci tipul nu-mi place. Totusi, Denny, vezi daca poti afla ceva.
-O sa încerc, încuviinta Paradine.
Bau cocteilul încruntându-se. Era vag nelinistit. Dar nu era speriat... nu înca.
Rex Holloway era un barbat grasut, chel si cu niste ochelari grosi, deasupra carora sprâncenele sale negre si stufoase stateau ca niste omizi zbârlite. Dupa o saptamâna Paradine îl invita la masa. Aparent, Holloway nu era atent la copii, dar nu-i scapa nimic din câte faceau sau spuneau acestia. Ochii lui cenusii, ageri si sireti, vedeau totul.
Jucariile îl fascinara. În sufragerie, cei trei aulti se strânsera în jurul mesei pe care se afla cutia. Holloway le studie atent, în vreme ce-i asculta pe Jane si Paradine. În cele din urma ,vorbi si el:
-Ma bucur c-am venit aici în seara asta. Nu pe deplin, însa. Stiti, totul este foarte tulburator.
-Ha? Paradine se zgâi la el, iar pe chipul Janei se întipari consternarea. Urmatoarele cuvinte ale lui Holloway nu avura darul sa-i linisteasca.
-Avem de-a face cu nebunie.
Zâmbi, vazând privirile socante ale celor doi soti.
-Din punctul de vedere al adultilor, toti copii sunt nebuni. Ati citit cumva cartea lui Hughes: „Vânt de înaltime în Jamaica"?
-O avem.
Paradine scoase carticica din raft. Holloway întinse mâna, lua cartea si o frunzari pâna gasi pasajul dorit. Citi cu glas tare:
-„Desigur, pruncii nu sunt umani - sunt mai degraba animale si au o cultura straveche si ramificata, aidoma pisicilor, pestilor si chiar serpilor; asemanatoare cu ale acestora, dar mult mai complicata si mai plina de viata deoarece, la urma urmei, pruncii sunt una dintre cele mai dezvoltate specii ale vertebratelor inferioare. Pe scurt, ei au creiere care lucreaza cu termeni si categorii proprii, ce pot fi traduse prin termeni si categorii apartinând mintii omenesti."
Jane încerca sa fie calma, dar nu reusi.
-Nu vreti sa spuneti ca Emma...
-Ati putea gândi ca fiica dumneavoastra? întreba Holloway. Ascultati: „Un adult nu poate gândi ca un prunc, asa cum nu poate gândi ca o albina."
Amestecând cocteilurile, Paradine rosti peste umar:
-Acestea sunt pure speculatii, nu-i asa? Din câte înteleg, afirmati ca bebelusii au o cultura a lor, ba chiar un standard înalt de inteligenta.
-Nu neaparat. Sa stiti ca nu exista o stacheta. Eu spun doar atât: copii gândesc altfel decât noi. Nu neaparat mai bine - asta este o chestiune de valoare relativa. Însa, fac conexiuni diferite. Se încrunta, cautându-si cuvintele.
-Povesti, mormai Paradine oarecum grosolan, dar de fapt, îngrijorat în privinta Emmei. Bebelusii nu au alte simturi decât noi.
-Cine a spus asa ceva? întreba Holloway. Ei îsi folosesc mintea în mod diferit, atât si nimic mai mult. Este, totusi, suficient!
-Încerc sa înteleg, rosti încet Jane. Ma gândesc la mixerul meu. Amesteca maioneza si piureul, dar poate stoarce si portocale.
-Cam asa ceva. Creierul este un coloid, o masinarie foarte complicata. Nu stim multe despre posibilitatile sale. Nu stim nici macar cât poate cuprinde. Însa, se stie ca mintea devine conditionata o data cu maturizarea individului. Ea urmeaza anumite trasee familiare si majoritatea gândirii ulterioare este structurata pe niste directii considerate ca atare. De exemplu, aceasta jucarie. Holloway atinse abacul. Ati încercat-o?
-Putin, raspunse Paradine.
-Dar nu prea mult, asa este?
-Mda...
-De ce?
-Este lipsita de sens, se plânse Paradine. Orice problema trebuie sa aiba o logica. Însa unghiurile alea aiurea...
-Mintea v-a fost conditionata de Euclid. Asta-i cauza pentru care... obiectul acesta ne plictiseste si pare lipsit de sens. Dar un copil nu stie nimic despre Euclid. O geometrie diferita de a noastra nu socheaza ca fiind lipsita de logica. El crede ceea ce vede.
-Nu cumva vreti sa spuneti ca jucaria asta are o extensie într-o a patra dimensiune? întreba Paradine.
-Vizual nu, oricum, nega Holloway. Eu spun ca doar mintile noastre, conditionate de Euclid, nu vad în acest obiect decât o încâlceala ilogica de sârme. Dar un copil - si în special un prunc - ar putea sa vada mai multe. Nu din primul moment. Ar fi o problema desigur. Numai ca un copil n-ar fi handicapat de prea multe prejudecati.
-Scleroza arterelor gândirii, interveni Jane.
Paradine nu era convins.
-Atunci, un copil ar putea calcula mai bine decât Einstein? Nu, nu voiam sa spun asta... Înteleg cam ce vreti sa afirmati. Atât doar ca...
-Bine, fiti atent. Sa presupunem ca exista doua feluri de geometrie - ma limitez tocmai pentru a fi mai clar. Geometria noastra, euclidiana, si o alta, careia o sa-i spunem X. X nu prea are multe legaturi cu Euclid. Ea se bazeaza pe teoreme diferite. Doi si cu doi nu fac neaparat patru; pot face y8, sau un numar irational. Mintea unui prunc nu este înca conditionata, decât prin intermediul unor factori, oarecum nesiguri, ce tin de ereditate si de mediul de viata. Învatati un copil geometria euclidiana...
-Sarmanul copil, facu Jane.
Holloway îi arunca o privire iute.
-Notiunile de baza... Blocurile alfabetice... Matematica, geometria, algebra - acestea vin mai târziu. Suita aceasta de materii, de cunostinte, ne este familiara. Pe de alta parte, învatati-l pe copil principiile de baza ale logicii X.
-Blocuri? Ce fel?
Holloway privi abacul.
-Pentru noi este lipsit de sens. Dar noi am fost conditionati de Euclid.
Paradine îsi turna un whisky sec.
-Destul de neplacut. Nu va limitati la matematica.
-Exact! Nu limitez nimic. Cum as putea? Nu sunt conditionat logicii X.
-Asta este raspunsul, facu Jane oarecum usurata. Cine a facut-o? Trebuie sa fie o persoana destul de remarcabila pentru a realiza ceea ce noua ne par drept jucarii.
Holloway încuviinta, clipind din ochi înapoia lentilelor groase.
-S-ar putea sa existe asemenea persoane.
-Unde?
-S-ar putea sa prefere anonimatul.
-Superoameni?
-As fi si eu curios sa aflu. Vedeti, apare din nou chestiunea stachetei. Dupa standardele noastre, persoanele acestea par uluitoare, din anumite puncte de vedere. Din late puncte de vedere, pot parea destul de limitate. Nu este o diferenta cantitativa, ci una calitativa. Ele gândesc altfel. Si sunt sigur ca noi putem face lucruri pe care ele nu pot sa le faca.
-Poate ca nu vor, interveni Jane.
Paradine ciocani mecanismul topit de pe cutie.
-Dar asta? Implica...
-Un scop, desigur.
-Transport?
-Este primul lucru la care ne putem gândi. Daca este asa, cutia putea veni de oriunde.
-Unde - lucrurile - sunt - diferite? întreba apasat Paradine.
-Exact. Din spatiu, sau chiar din timp. Nu stiu; sunt doar psiholog. Din nefericire si eu sunt conditionat de Euclid.
-Locul acela trebuie sa fie tare ciudat, spuse Jane. Denny, jucariile astea sa dispara.
-Asta si intentionez.
Holloway ridica cubul de cristal.
-Ia-ti chestionat amanuntit pe copii?
-Da, raspunse Paradine. Scott spunea ca atunci când a privit cubul pentru prima oara, înauntrul se aflau omuleti. L-am întrebat ce se gaseste acum înauntru.
-Ce-a raspuns? se apleca înainte psihologul.
-Ca se construieste un loc. Exact cuvintele astea mi le-a spus. L-am întrebat cine îl construieste - omuletii? Nu mi-a putut explica.
-Nu, era de asteptat, murmura Holloway. Trebuie sa fie ceva progresiv. De cât timp au copiii jucariile?
-Cred ca de vreo trei luni.
-Timp suficient. Vedeti, o jucarie perfecta este atât educativa cât si mecanica. Trebuie sa faca un lucru care-l poate interesa pe copil si, în acelasi timp, sa-l educe, preferabil în mod inconstient. La început, probleme simple. Mai târziu...
-Logica X, sopti Jane alba la fata.
Paradine înjura încetisor.
-Emma si Scott sunt perfect normali!
-Stiti cum le lucreaza mintile...acum?
Holloway nu urma ideea. Învârtea în mâini papusa.
-Ar fi interesant de cunoscut conditiile locului de provenienta al acestor obiecte. Inductia nu ajuta însa prea mult. Lipsesc multi factori. Nu putem vizualiza o societate bazata pe factorul X...un mediu adaptat mintilor care gândesc conform structurilor X. De pilda reteaua aceasta luminoasa din papusi. Ar putea fi absolut orice. Ar putea exista în interiorul nostru, dar n-am descoperit-o înca. Atunci când vom gasi calea cea buna...Înalta din umeri: Ce parere aveti de asta?
Era un glob purpuriu, cu diametrul de 5 centimetri, cu o protuberanta pe suprafata.
-Cine ar putea face ceva cu el?
-Scott? Emma?
-Nu l-am vazut pâna acum vreo trei saptamâni. Apoi, Emma a început sa se joace cu el. Paradine îsi musca buza. Dupa aceea si Scott a devenit interesat.
-Cam ce faceau?
-Îl tineau în fata lor si-l miscau înainte si înapoi. Nici o miscare mai aparte.
-Nici o miscare euclidiana, îl corecta Holloway. La început, nu puteau pricepe scopul jucariei. Trebuiau sa se învete cu ea.
-Ce oribil, facu Jane.
-Nu si pentru ei. Probabil ca Emma întelege mai repede decât Scott factorul X, deoarece mintea ei nu este conditionata înca acestui mediu.
-Îmi amintesc multe lucruri pe care le faceam pe când eram copil, rosti Paradine. Chiar pe când eram mic de tot.
-Si?
-Eram... nebun?
-Lucrurile pe care nu vi le amintiti reprezinta criteriile nebuniei, raspunse Holloway. Utilizez cuvântul „nebunie" doar ca un simbol convenabil, desemnând abaterea de la norma umana cunoscuta. Standardul arbitrar al integritatii mintale.
Jane lasa paharul din mâna.
-Domnule Holloway, ati spus ca inductia este dificila. Mie mi se pare însa ca faceti caz din ea din prea putine indicii. La urma urmei, aceste jucarii...
-Sunt psiholog si m-am specializat în copii. Nu sunt judecator. Aceste jucarii înseamna atât de mult pentru mine tocmai pentru ca înseamna atât de putin.
-S-ar putea sa gresiti.
-Ar fi mai bine. As dori sa examinez copiii.
Jane se ridica brusc:
-Cum?
Dupa ce Holloway explica, ea încuviinta, desi cu o usoara ezitare.
-Bine. Nu sunt însa cobai.
Psihologul îsi agita mâinile grasute.
-Doamna draga! Nu sunt un Frankestein. Pentru mine, factorul primordial este individul, lucru firesc, deoarece ma ocup de creier. Daca este ceva în neregula cu pustii, vreau sa-i vindec.
Paradine lasa tigara si privi fumul albastrui ce se unduia în sus.
-Puteti pune un diagnostic?
-O sa încerc. Asta este tot ce pot spune. Daca mintile lor, înca nedezvoltate, au fost cuplate pe canalul X, este necesar sa le readucem înapoi. Nu spun ca ar fi masura cea mai inteligenta, dar este impusa de standardele noastre. La urma urmei, Emma si Scott vor trai în aceasta societate.
-Mda. Mda. Nu cred ca s-a întâmplat cine stie ce... Par absolut normali.
-Aparent, se poate. N-au nici un motiv sa se comporte anormal, nu? Si cum puteti spune daca... gândesc diferit?
-O sa-i chem, rosti Paradine.
-Fi-ti cât mai natural, da? Nu vreau sa se auto-cenzureze.
Jane arata cu barbia spre jucarii.
-Lasati-le acolo, încuvinta Holloway.
Dupa ce Emma si Scott sosira, psihologul nu-i întreba nimic direct. Izbuti sa-l atraga pe Scott, pe nesimtite, în conversatie, aruncând ici-acolo cuvinte cheie. Nimic evident, ca un test de cuvinte asociate; pentru asa ceva este necesara cooperarea subiectului.
Cel mai interesant lucru se petrecu atunci când Holloway lua abacul.
-Vrei sa-mi arati si mie cum functioneaza?
Scott ezita.
-Da, domnule... Asa...
misca cu abilitate o bila prin labirint, într-o linie încâlcita, atât de iute, încât nimeni nu a fost sigur daca, în cele din urma, bila disparuse sau nu. S-ar putea sa fi fost numai iuteala de mâna. Apoi, iarasi...
Încerca si Holloway. Scott îl privi, strâmbând din nas.
-Asa este bine?
-Ntt... Trebuie sa ajunga acolo...
-Aici? De ce?
-Pai, numai asa poate fi facut sa merga.
Holloway era însa conditionat de Euclid. Nu exista nici un motiv pentru ca bila sa alunece de pe o anumita sârma pe alta. Parea un factor aleator. De asemenea, Holloway îsi dadu brusc seama; anterior, când îi aratase Scott, bila nu avusese aceeasi traiectorie. Cel putin, asa i se parea lui.
-Vrei sa-mi arati înca o data?
Scott mai arata o data si înca o data. Holloway clipi înapoia ochelarilor. Aleatoriu, da si variabil: de fiecare data, Scott deplasase bila pe un alt traseu.
Cu toarte acestea, nici unul dintre adulti nu putea spune daca bila disparea sau nu. Daca s-ar fi asteptat sa o vada disparând, reactiile lor ar fi fost diferite.
În cele din urma nu se rezolva nimic. Pe când îsi lua ramas bun, Holloway paru stânjenit.
-Pot sa mai revin?
-As dori, raspunse Jane. Oricând. Credeti înca...
Barbatul încuviinta.
-Mintile lor nu reactioneaza normal. Sunt inteligenti, dar am impresia incredibila ca ei ajung la solutii într-un mod pe care noi nu-l întelegem. Parca ar folosi algebra, pe când noi utilizam geometria. Concluziile sunt aceleasi, dar difera caile de ajungere la ele.
-Ce-i cu jucariile? întreba Paradine.
-Ascundeti-le. As dori sa le împrumut, daca se poate...
În noaptea aceea, Paradine nu dormi prea bine. Paralela facuta de Holloway fusese prost aleasa. Ducea la teritorii care te puneau pe gânduri. Factorul X... Copiii utilizau echivalentul unei gândiri algebrice, în timp ce adultii aveau o gândire geometrica...
Corect. Numai ca...
Algebra îti ofera solutii pe care geometria nu le poate da, deoarece exista termeni si simboluri ce nu pot fi exprimate geometric. Daca logica X ducea la concluzii de neacceptat pentru mintea unui adult?
-La dracu! sopti Paradine.
Jane se foi lânga el.
-Iubitule? Nici tu nu poti sa dormi?
-Nu.
Se ridica si trecu alaturi. Emma dormea linistita ca un îngeras, cu bratul în jurul ursuletului. Prin usa deschisa, Paradine zarea, pe perna, capul lui Scott.
Jane veni în prag, lânga el. O cuprinse cu bratul.
-Saracutii, murmura ea. Si Holloway îi numea nebuni. Cred ca noi suntem cei nebuni, Dennis.
-Da. Avem vedenii.
Scott se foi în somn. Fara sa se trezeasca, bolborosi ceva asemanator unei întrebari, desi nu parea sa fie într-o limba cunoscuta. Emma gemu si ea, încetisor, ca un mieunat de pisica.
Nici unul nu se trezise. Continuau sa doarma.
Paradine se gândi însa - si o durere îl sageta prin trup - ca Scott o întrebase ceva pe Emma si fetita îi raspunsese.
Mintile lor se schimbasera într-atât de mult încât si... somnul le era diferit?
Îsi alunga gândul.
-O sa racesti. Hai înapoi în pat. Vrei sa bei ceva?
-Asa cred, raspunse Jane, privind-o pe Emma. Mâna i se întinse orbeste spre fetita; o retrase si adauga: Haide, sa nu-i trezim.
Baura putin coniac, în trecere. Dupa ce adormi, Jane plânse în somn.
Scott nu era treaz, dar creierul lui lucra încet si atent. Astfel:
„Vor lua jucariile. Barbatul cel gras... poate listava periculos. Însa directia Ghorica nu iese... e vankrus dun nu le are. Intransdectie... stralucitor si luminos... Emma...Acum este mai khopranika decât... tot nu vad cum sa... thavarar lixery distan..."
O particica din gândurile lui Scott puteau fi întelese. Emma însa se conditionase mult mai repede factorului X.
Si ea gândea.
Nu ca un adult, sau un copil. Nici macar o fiinta umana. Poate doar ca o fiinta umana de un tip socant de nefamiliar pentru „genus homo".
Uneori pâna si lui Scott îi venea greu sa-i urmareasca logica.
Daca n-ar fi fost Holloway, viata ar fi intrat într-o rutina aproape normala. Jucariile nu mai erau pomenite. Emma continua sa fie fericita cu papusile si formele pentru nisip. Scott se preocupa de baseball si de trusa chimica. Faceau tot ceea ce faceau si alti copii, aratând putine, chiar deloc, strafulgerari ciudate. Holloway parea sa fi fost un alarmist.
Încercase jucariile si obtinuse rezultate stupide. Trasese nenumarate grafice si diagrame, corespondase cu matematicieni, ingineri si alti psihologi si aproape ca înnebunise, cautând sa gaseasca scopul constructiei obiectelor. Cutia însasi, cu mecanismul ei enigmatic, nu spunea nimic. O mare parte a mecanismului era topit. Dar jucariile...
Orice cercetare era data peste cap de factorul aleatoriu. Desi denumirea era pur semantica, Holloway era convins ca nu era tocmai aleator. Nu avea însa suficiente date. De exemplu, nici un adult nu putea lucra cu abacul. Si, prevazator, Holloway nu lasase nici un copil sa se joace cu obiectul.
Cubul de cristal era tot atât de criptic. Arata o sumedenie de culori tipatoare, care uneori se deplasau. Prin asta, aducea ca un caleidoscop, desi, învârtindu-l si sucindu-l nu intervenea nici o modificare. Din nou factorul aleator. Sau, mai degraba, necunoscutul. Structura X. În cele din urma, Paradine si Jane revenira la un soi de indiferenta, cu senzatia ca copiii se vindecasera, acum când cauza fusese îndepartata. Siguri de actiunile Emmei si ale lui Scott, parasisera orice griji.
Copiilor le placea sa înoate, sa se plimbe cu bicicleta, sa mearga la filme si sa se joace cu jucariile normale la vârsta lor. Este adevarat ca mu stapâneau unele jucarii mecanice, care împlineau o anumita logica. De pilda, un glob tridimensional, care trebuia construit din elemente componente, desfacute, jucarie pe care, ce-i drept, abia o întelesese Paradine.
Din când în când, mai existau însa scapari. Într-o sâmbata dupa-amiaza, Scott se plimba cu bicicleta împreuna cu tatal sau si se oprisera pe vârful unui deal. Sub ei se întindea o vale superba.
-Draguta, nu-i asa? remarcase Paradine.
Scott privise cu gravitate peisajul.
-E complet gresit.
-Ce - e - e?
-Nu stiu.
-Ce este gresit?
-Tii...
Scott cazu într-o tacere uluita.
-Nu stiu...
-Copiilor le lipsira jucariile, dar nu mult timp. Emma se readapta cel mai usor, desi Scott mai strâmba din nas. Ducea discutii de neînteles cu sora lui si studia hârtiile mâzgalite de ea. Parca o consulta, atunci când apareau probleme dificile, care îl depaseau.
Daca Emma întelegea mai mult, Scott avea o inteligenta mai practica si, în plus, dovedea abilitate manuala. Construi un mecanism cu trusa lui, Mecano însa ramase dezamagit. Cauza nemultumirii sale era tocmai ceea ce îl facuse pe Paradine sa rasufle usurat atunci când vazuse constructia. Era exact ceea ce ar fi facut orice baiat de vârsta lui Scott: ceva vag, asemanator unei nave cubiste.
Era chiar prea normala pentru a-l multumi pe Scott. O întreba pe Emma mai multe lucruri, dar numai între patru ochi. Ea se gândi un timp, apoi facu alte mâzgaleli, cu un creion tinut cu stângacie.
-Poti citi lucrurile astea? îsi întreba Jane fiul într-o dimineata.
-Nu le citesc. Înteleg ceea ce vrea ea. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori.
-Este o scriere?
-N - nu. Nu este ceea ce pare.
-Simbolism, sugera Paradine spre ceasca de cafea.
Jane îl privi cu ochii largiti:
-Denny...
El clipi si scutura din cap. Mai târziu, pe când erau singuri, îi spuse:
-Nu te lasa influentata de Holloway. Nu sugeram faptul ca pustii se înteleg într-un grai necunoscut noua. Daca Emma deseneaza un patrat si spune ca e o floare, asta nu este decât o regula arbitrara. Scott o tine minte. Data viitoare, când ea face acelasi patrat, sau încearca sa-l faca... asta este!
-Mda, pufni Jane. Ai observat ca în ultima vreme, Scotty citeste foarte mult?
-Am vazut. Totusi, nimic deosebit. Nici Kant, nici Spinoza.
-Rasfoieste cartile, doar atât.
-Asa faceam si eu la vârsta lui, raspunse Paradine si pleca sa-si tina cursurile de dimineata.
Prânzi cu Holloway, lucru care devenise o obisnuinta zilnica, si-i povesti de încercarile literare ale Emmei.
-Aveam dreptate cu simbolismul, Rex?
Psihologul încuviinta.
-Da. Limbajul nostru nu este, de altfel, decât un simbolism arbitrar. Cel putin în aplicatiile lui. Uita-te aici. Desena pe servetel o elipsa îngusta. Ce-i asta?
-Adica... ce reprezinta?
-Da. Ce îti sugereaza? Poate fi o reprezentare aproximativa a... ce anume?
-Multe, raspunse Paradine. Un pahar din hârtie vazut de sus... Un ou prajit... O felie de franzela...O tigara de foi...
Holloway adauga desenului un triunghi cu vârful într-unul din capetele elipsei. Ridica privirea spre Paradine.
-Un peste raspunse barbatul imediat.
-Simbolul, familiar pentru noi, al unui peste. Chiar fara aripioare, ochi sau gura îl putem recunoaste, deoarece am fost conditionati sa identificam aceasta forma particulara cu imaginea noastra mentala a unui peste. Baza unui rebus... Un simbol care pentru noi înseamna mai mult decât vedem pe hârtie. Ce-ti trece prin minte, atunci când privesti desenul acesta?
-Pai...cum...un peste!
-Continua... Ceea ce vizualizezi - totul!
-Aripioare, rosti încet Paradine, privind în gol. Apa... Spuma... Ochiul unui peste... Solzi... Culori...
-Deci, simbolul reprezinta mai mult decât ideea abstracta de „peste". Observa ca simbolul este un substantiv, nu un verb. Stii, este mai greu sa simbolizezi actiunile. Oricum... sa o luam invers. Sa presupunem ca doresti sa simbolizezi un substantiv, sa zicem pasare. Deseneaza-l.
Paradine desena doua arce unite, cu concavitatile în jos.
-Simbolul cel mai comun, încuviinta Holloway. Tendinta obisnuita este de a simplifica. Mai ales atunci când un copil vede ceva pentru prima data si are putini termeni de comparatie. El încearca sa identifice lucrul cel nou cu ceea ce îi este deja familiar. Ai vazut vreodata cum deseneaza un copil oceanul?
Nu astepta un raspuns, ci continua.
-O serie de unghiuri. Asemanatoare liniei frânte trasate de un seismograf. Când am vazut Pacificul pentru prima oara, aveam vreo trei ani. Îmi amintesc destul de bine. Parea.. ascutit. O câmpie plana, înclinata cu un anumit unghi. Valurile erau triunghiuri regulate, cu vârfurile în sus. De fapt, nu le vedeam stilizate asa, dar mai târziu, amintindu-mi, a trebuit sa gasesc un termen de comparatie familiar. Acesta este singurul mod de a conceptualiza un lucru inedit. Copilul obisnuit încearca sa deseneze triunghiurile acelea regulate, dar coordonarea lui este înca defectuoasa. El obtine o linie de tipul seismogramei.
-Si, ce vrei sa spui cu asta?
-Un copil vede oceanul. Îl stilizeaza. Schiteaza un desen care, în conceptia lui, simbolizeaza oceanul. Mâzgalelile Emmei ar putea fi tot simboluri. Nu vreau sa spun ca în ochii ei lumea arata altfel - poate mai luminoasa, mai clara, mai directa si ceva mai complicata decât o percepe ea. Vreau sa spun ca procesele ei de gândire sunt diferite, ca ea traduce ceea ce vede în simboluri neobisnuite.
-Crezi înca...
-Da. Mintea ei a fost conditionata într-un alt mod. S-ar putea ca ea sa descompuna ceea ce vede în elemente simple, evidente, dând acestor elemente o semnificatie pe care noi n-o putem întelege. Ca si abacul. A vazut logica în el, desi pentru noi era ceva complet aleator.
Paradine se hotarî brusc sa renunte la prânzurile cu Holloway. Tipul era un alarmist. Teoriile lui erau mai fantastice ca oricând si utiliza orice, potrivit sau nu, care le putea sustine. Rosti, oarecum, sardonic:
-Vrei sa spui ca Emma comunica cu Scott într-un limbaj necunoscut?
-În simboluri pentru care ea nu are cuvinte. Sunt convins ca Scott întelege multe din aceste... mâzgaleli. Pentru el, un triunghi isoscel poate reprezenta orice, chiar si un substantiv comun. Cineva care nu stie nimic de chimie sau fizica ar întelege ce înseamna H2O? Si-ar da el seama ca simbolul poate evoca imaginea unui ocean?
Paradine nu raspunse. Îi povesti, însa, lui Holloway despre remarca surprinzatoare a lui Scott în fata vaii privite de pe culme. Dupa o clipa, regreta impulsul, deoarece psihologul se porni iarasi:
-Structura gândirii lui Scott determina un total care nu-l egaleaza pe cel al acestei lumi. Poate ca, în mod inconstient, el asteapta sa vada lumea din care au sosit jucariile acelea.
Paradine nu-l asculta; era satul. Copiii se dezvoltau normal si singurul factor sâcâitor era Holloway însusi. În aceeasi seara, Scott manifesta însa un interes deosebit - abia mai târziu semnificativ - pentru tipari.
Istoria naturala nu putea prezenta nici un rau. Paradine explica rabdator tot ce cunostea despre tipari.
-Dar unde îsi depun icrele? Sau nu le depun?
-Asta continua sa reprezinte un mister. Locul lor de împerechere si nastere este necunoscut. Poate în Marea Sargaselor sau în adâncuri, unde presiunea îi poate ajuta la ejectarea din pântece.
-Curios, rosti Scott, gândindu-se profund.
-Somonii fac cam acelasi lucru. Merg în susul râurilor ca sa-si depuna icrele. Paradine continua cu detalii. Scott era fascinat.
-Dar e bine, taticule. S-au nascut în râu, iar când învata sa înoate, coboara în ocean. Apoi de întorc si depun icrele, nu?
-Exact.
-Numai ca ei nu se întorc, medita Scott. Si-au trimis doar icrele.
-Ar trebui un ovipozitor foarte lung, spuse Paradine si adauga câteva detalii referitoare la oviparitate.
Baiatul nu era pe deplin satisfacut.
-Florile, replica el, îsi trimit semintele la mare distanta.
-Da, dar nu le pot dirija. Nu toate gasesc pamânt fertil.
-Însa ele nu au creier. Taticule, de ce oamenii traiesc aici?
-În Glendale?
-Nu... aici. Peste tot. Cred ca mai sunt si alte locuri.
-Te referi la celelalte planete.
Scott ezita.
-Toate sunt numai... parti ale... locului cel mare. Seamana mult cu râul în care merg somonii. De ce oamenii nu coboara la ocean, atunci când cresc?
Paradine îsi dadu seama ca Scott vorbea figurativ. Simti un fior scurt. Oceanul...?
Puii speciilor nu sunt conditionati sa traiasca în lumea parintilor lor. Ei intra în lumea respectiva dupa ce s-au dezvoltat îndeajuns. Mai târziu se împerecheaza. Ouale fecundate sunt îngropate în nisip, în susul râului, unde mai târziu, produc.
Si ei învata. Instinctul, singur, este fatal de lent. Mai cu seama în cazul unei anumite rase, incapabila sa se descurce în lumea aceasta, incapabila sa se hraneasca, sa bea sau sa supravietuiasca, daca altcineva, prevazator, n-a intuit toate astea.
Copii, hraniti si îngrijiti, vor supravietui. Vor exista incubatoare si roboti. Vor supravietui, dar nu vor sti cum sa înoate în josul curentului, spre lumea mult mai vasta a oceanului.
De aceea, trebuie învatati. Trebuie educati si conditionati în multe feluri.
Subtil, fara dureri, fara senzatia obligatiei. Copiilor le plac jucariile care fac lucruri... iar daca jucariile acelea te si învata în acelasi timp...
Paradine îl abandonase pe Holloway. Jane îl detesta, natural de altfel, pentru ca ea dorea numai sa-si potoleasca temerile. Acum, de când Scott si Emma se comportau normal, Jane se simtea multumita. Era o multumire careia Paradine nu i se putea asocia cu totul.
Scott continua sa-i prezinte Emmei diferite constructii spre aprobare. De obicei, ea clatina din cap. Uneori, privea neîncrezatoare. Foarte rar încuviinta. Urma apoi o ora laborioasa de mâzgaleli aiurea pe bucatele de hârtie si Scott, dupa ce studia notatiile, aranja si rearanja pietrele, piesele mecanice, mucurile de lumânari si celelalte gunoaie. În ficare zi, servanta le arunca, facând curatenie, si în fiecare zi Scott o lua de la început.
Binevoi sa-i explice câte ceva tatalui sau uluit, care nu întelegea principiul si rostul jocului.
-Dar de ce sta pietricica asta tocmai aici?
-Este tare si rotunda, taticule. Aici trebuie sa stea.
-Dar si asta este tare si rotunda...
-Asta are vaselina pe ea. Când ajungi asa departe, nu vezi doar un obiect tare si rotund.
-Dupa aceea ce vine? Lumânarea?
Scott privi dezgustat.
-Aia vine la sfârsit. Acum vine inelul de fier.
Paradine se gândi ca totul semana cu drumul unui cercetas prin padure, cu marcajele unui labirint. Exista însa, iarasi, o variabila aleatoare... Logica se oprea - logica obisnuita - înaintea motivatiilor lui Scott de aranjare a pieselor asa cum facea el.
Paradine pleca. Peste umar, îl vazu pe Scott scotând din buzunar un ghemotoc de hârtie si un creion si îndreptându-se spre Emma, care statea ghemuita într-un colt, gândindu-se.
Mda...
Jane prânzea cu unchiul Harry, iar dupa-amiaza aceea fierbinte de duminica cu prea aveai ce sa faci, decât sa citesti ziarele. Paradine lua un „Collins", se aciui în locul cel mai racoros pe care îl putu gasi si se cufunda în lectura.
Dupa vreo ora, îl trezi din motaiala un tropait de pasi la etaj. Glasul lui Scott striga triumfator:
-Asta este mototol! Haide...
Paradine se ridica repede, încruntându-se. Când iesi din hol, telefonul începu sa târâie. Jane promisese sa sune...
Puse mâna pe receptor si auzi glasul Emmei chicotind agitat. Se încrunta. Ce naiba se întâmpla la etaj?
-Uite! tipa Scott. Asta-i calea!
Cu nervii inexplicabil de încordati, Paradine uita de telefon si urca scarile în goana. Usa camerei lui Scott era deschisa.
Copii dispareau.
Se topeau în fragmente, ca fumul în vânt, sau ca miscarea într-o oglinda deformata. Dispareau, mâna în mâna, într-o directie pe care Paradine n-o putea întelege si , pâna ce clipi, ei nu mai erau.
-Emma! facu el cu gâtlejul uscat. Scotty!
Pe covor se zarea o constructie din hârtii, pietricele, un inel de fier... gunoaie. O structura aleatoare. Un ghemotoc de hârtie zbura spre Paradine.
Îl prinse în mod reflex.
-Copii! Unde sunteti? Nu va ascundeti...
Emma! SCOTTY!
La parter, telefonul îsi opri târâitul ascutit, monoton. Paradine privi ghemotocul de hârtie.
Era o pagina rupta dintr-o carte. Textul era subliniat si adnotat pe margini de mâzgalelile lipsite de sens ale Emmei. O strofa de patru versuri fusese într-atât de subliniata si mâzgalita încât era aproape de necitit, dar Paradine cunostea bine „Peripetiile Alisei în lumea oglinzii". Memoria îi completa versurile.
Stramina si pietrele murcoase
Se învârtesc si pivoteaza-n plasta -
Frazbile toate, si granchioase -
Iar clipele le trec prin poarta vasta.
Este o prostie, se gândi el. A spus-o Coco Cocou din „Alise". O plasta este cercul de iarba din jurul unui ceas solar. Ceas... Timp... Ceva în legatura cu timpul... Cu multa vreme în urma, Scotty îl întrebase ce este o plasta. Simbolism...
„Stramina..."
O formula matematica perfecta, care oferea toate conditiile într-un limbaj simbolic înteles în cele din urma de copii. Gunoaiele de pe podea... Pietrele trebuiau sa fie murdare si lunecoase - vaselina - si plasate într-o anumita pozitie, încât sa se roteasca si balanseze.
Nebunie!
Pentru Emma si Scott nu fusese însa nebunie. Ei gândisera altfel. Folosind logica X. Notele facute de EMMA pe pagina... reprezentau traducerea versurilor lui Carroll în simboluri care puteau fi întelese atât de ea cât si de Scott.
Variabila aleatoare fusese descoperita de copii. Îndeplinisera conditiile ecuatiei spatio - temporale. „Iar clipele te trec prin poarta vasta..."
Paradine emise un scâncet slab, adânc, în fundul gâtlejului. Privi structura lipsita de sens de pe covor. Daca ar fi putut s-o urmeze, asa cum facusera copiii... Dar nu putea... Constructia nu avea nici un înteles. Variabila aleatoare îl depasea. Era conditionat de Euclid.
Chiar daca înnebunea, tot n-ar fi reusit. Ar fi fost tipul gresit de „nebunie".
Creierul i se oprise de-a mai gândi. Faza de oroare uluita avea sa treaca... dupa câteva clipe. Boti hârtia între degete.
-Emma, Scotty, rosti el cu o voce stinsa care nu astepta nici un raspuns.
Lumina soarelui se strecura prin ferestrele deschise, stralucind pe blana aurie a ursuletului. La parte telefonul reîncepu sa târâie. "
