mi-e dor

Băiatul care nu s-a maturizat niciodată.

“Ştii, cea mai nasoală parte e să stii ca se poate, pricepi?” m-am foit in scaun. “Adică să stiu că, dacă nu mai iau pastilele, chiar şi pentru o zi, pot zbura din nou. Simt chestia asta, nu ştiu cum să-ti explic, chiar dacă nu o cred. Asta mă supără cel mai rău.”

“Şi... ai mai avut vise de astea ciudate?” mă întreabă ea jucându-se neglijent cu papucul de casă.

“Nu.” O mint privind peste umărul ei la perdeaua care fâlfâie uşor.

“Asta e bine.” Concluzionează şi incepe să-şi facă de lucru cu mousele pe ecran... finalul tradiţional al conversaţiilor noastre. Nu o privesc, ma holbez la fereastră.

“Nu cred...” şoptesc...

missed call

Se întâmpla de luni de zile. Telefonul începea să sune la două noaptea şi, cand răspundeam, o voce răguşită zicea: “măine...” şi închidea. De la o vreme am început să-l pun pe silent inainte să mă culc. L-aş fi pus şi în seara aia dacă nu aş fi fost atat de obosit. Dar contul Samsung mai avea cateva zile până la predare şi toti din birou eram terminaţi.

M-a trezit sunând la două. “Ştiu!!! – am zbierat in microfon. “ Mâine, mâine, mâine, ce dracu e mâine?”

“Ieri... “ a cârait vocea răguşită.

“Şi a închis”