Scurt

Vine cate un moment cand nu te mai poti minti la infinit. Un moment in care pricepi in cele din urma ca oameni pe care ii iubesti, oameni fara de care nu vezi cum ai putea trai, oameni langa care ti-ai imaginat si pe existenta carora ti-ai planificat tot viitorul, pur si simplu nu simt la fel. Intelegi ca in viitorul lor tu nu ai un loc prestabilit, nu reprezinti o necesitate. Intelegi ca daca esti pe acolo pe undeva, sau pe dincolo, sau... whatever, e suficient.

mi-e dor

Băiatul care nu s-a maturizat niciodată.

“Ştii, cea mai nasoală parte e să stii ca se poate, pricepi?” m-am foit in scaun. “Adică să stiu că, dacă nu mai iau pastilele, chiar şi pentru o zi, pot zbura din nou. Simt chestia asta, nu ştiu cum să-ti explic, chiar dacă nu o cred. Asta mă supără cel mai rău.”

“Şi... ai mai avut vise de astea ciudate?” mă întreabă ea jucându-se neglijent cu papucul de casă.

“Nu.” O mint privind peste umărul ei la perdeaua care fâlfâie uşor.

“Asta e bine.” Concluzionează şi incepe să-şi facă de lucru cu mousele pe ecran... finalul tradiţional al conversaţiilor noastre. Nu o privesc, ma holbez la fereastră.

“Nu cred...” şoptesc...

missed call

Se întâmpla de luni de zile. Telefonul începea să sune la două noaptea şi, cand răspundeam, o voce răguşită zicea: “măine...” şi închidea. De la o vreme am început să-l pun pe silent inainte să mă culc. L-aş fi pus şi în seara aia dacă nu aş fi fost atat de obosit. Dar contul Samsung mai avea cateva zile până la predare şi toti din birou eram terminaţi.

M-a trezit sunând la două. “Ştiu!!! – am zbierat in microfon. “ Mâine, mâine, mâine, ce dracu e mâine?”

“Ieri... “ a cârait vocea răguşită.

“Şi a închis”